La anii învierii, când am ieşit din beznă
despovărat de neguri, de fumuri şi-amăgiri,
cătuşa ruginise la mână şi la gleznă,
dar ochii şi-adevărul purtau cereşti luciri. ~
„S-a încheiat deci aşa cum s-a încheiat – gândeam eu în timp ce duba ne ducea înghesuiți de la Cluj spre Gherla. Sinodul Bisericii noastre ne dăduse pe mâna tribunalelor poporului nostru şi fusesem condamnați sute de frați din Oastea Domnului, cu cea mai dezlănțuită furie, la peste o mie de ani de închisoare, socotiți fiind ca cei mai primejdioşi şi mai înrăiți duşmani ai Bisericii noastre şi ai poporului nostru. Am fost puşi nu în rândul celor care aveau o evanghelie a iubirii față de Biserica noastră şi un sentiment de adânc patriotism față de Ţara noastră, ci în rândul celor dedați numai la fărădelegi împotriva
amândurora acestora.
Mai-marii Bisericii ne-au socotit cei mai înrăiți schismatici pe noi, cei care eram cei mai smeriți şi mai devotați apărători şi sprijinitori ai ei, nu numai cu
cuvântul nostru, ci şi cu umărul şi cu bănuțul nostru sfânt.
Mai-marii poporului nostru ne-au socotit duşmani ai patriei noastre pe noi, care ne lăsasem pe fronturile ei cei mai frumoşi ani din viață, sănătatea ori sângele, ori frații, ori părinții noştri. Cred că vina cea mai mare în tot acest rău o are nu Statul, ci Biserica. Asta se va vedea la Judecata cea Mare şi Dreaptă a lui Hristos. Sfântul Sinod şi Patriarhia au ştiut bine de nedreptatea cea strigătoare la cer care se pregătea şi se făcea împotriva Oastei Domnului, pentru că văzuseră nu numai ataşamentul
nostru de la început față de credința noastră străbună, ci văzuseră şi eforturile noastre sincere pentru încadrarea noastră în legalitate. Şi totuşi nu numai că n-au făcut nimic pentru a ne ajuta şi a ne apăra, ci au făcut totul spre a ne arunca în ilegalitate, pentru a asmuța apoi cu cruzime şi cu premeditare împotriva noastră autoritatea de stat.
Apoi greşeala acestei autorități de stat a fost că s-a lăsat înduplecată de reaua-credință care ne ponegrea și a făcut pe voia celor care ne urau pentru cauzele pe care le-am tot descris destul de-a lungul vieții calvarului şi a mărturiei noastre.
Mai-marii Bisericii s-au lepădat de noi ca de nişte zdrențe aruncate și ne-au lăsat bucuroși să murim căzuți undeva pe drumul spre Ierihon, deși noi urcam spre Ierusalim. Au trecut foarte detașați și pedanți pe alăturea, prefăcându-se că nici nu ne văd. Dacă n-ar fi venit după noi Dulcele Samaritean
Milostiv, acolo am fi murit cu toții.
Dar Domnul nostru nu ne-a lăsat și nu ne va lăsa… Suntem bine încredintați din adâncul inimii noastre de izbăvirea Lui şi de aici. Faptul însă că Domnul şi Dumnezeul nostru era cu noi și nu îngăduia să ni se poată face tot ce ni se pregătise nu va scuza niciodată păcatul cel mare al conducătorilor Bisericii noastre, care nici nu s-au sinchisit câtuşi de puțin de nedreptatea strigătoare la cer care se făcea cu noi. Nici înainte de a fi aruncați în închisori, nici după ce au aflat la ce ani grei de temniță și la ce regim de exterminare fuseserăm condamnați, nici unul dintre mai-marii Bisericii noastre nu s-a deranjat, în somnul său moale şi în lenevia sa cucernică, de faptul că sute dintre cei mai buni credincioşi ai Bisericii, peste care tronau, ne uscam sau putrezeam în temnițele de sub ei. Va fi aceasta o veşnică pată pe numele acestora şi pe conştiinţa lor. Erau bucuroși că murim acolo – şi vor scăpa de noi. Nu cârtim împotriva nimănui pentru aceasta. Am mai spus-o de atâtea ori până aici și o s-o mai spunem. Noi am considerat şi considerăm că tot ce s-a întâmplat era necesar să se întâmple, fiindcă aceste lucruri aveau o rațiune duhovnicească şi un scop divin ca să se întâmple aşa. Dar, încă o dată, aceasta totuşi nu va scuza niciodată şi întru nimic reaua-credinţă a conducătorilor confesiunii noastre față de noi. Eram fiii acestei Biserici. O sprijinisem, o apărasem, o slujisem şi împotriva ei nu păcătuisem cu nimic.
Aveau datoria să ne apere, să pună un cuvânt bun în sprijinul cauzei noastre. Dar nu numai că n-au făcut nici un gest creştinesc pentru noi, ci au făcut unul ucigaş. Să nu le țină în seamă Domnul acest lucru în Ziua Judecății Sale drepte şi necruţătoare!”
Traian DORZ
Hristos – mărturia mea