Parintele Giorgica Vatra

Sunteți fiu a Bisericii Ortodoxe?

Din moși strămoși sunt român și creștin ortodox. Am fost, sunt și voi fi pentru totdeauna fiu al Bisericii Ortodoxe.

Care vă sunt originile?

Sunt fiu de răzeși din munții Vrancei. Ambii mei părinți se numeau Vatră. Satul de unde provin se numea Vetrești, tocmai de la mulțimea celor ce purtau numele de Vatră sau de Vetrescu. Satul, spun istoricii, s-a format din creștini veniți din Spinești, localitate ce aparține de comuna Vrâncioaia. Zona de munte a Vrancei a avut încă din vremea lui Ștefan cel Mare un statut special în Moldova. Acest statut s-a păstrat până în vremea noastră, spre exemplu în satul nostru pe vremea comuniștilor nu a fost C.A.P. Între anii 1946-1948 în zona noastră a fost o dârză rezistență armată la schimbarea regimului politic în urma căreia mulți au îndurat ani grei de suferințe în temnițele comuniste.

Bunicul din partea mamei, Gavrilă Vatră a fost o vreme primarul și secretarul comunei, este unul dintre ctitorii importanți ai bisericii vechi din sat, numele său fiind gravat în piatră pe fundația din dreptul altarului bisericii. Bunicul dinspre tata a fost morarul satului.

Chiar și în vremea comunismului ortodoxia era trăită intens pe aceste meleaguri, biserica era mereu plină iar localnicii se ghidau după cuvântul Evangheliei. În această atmosferă am fost crescut de mic, și chiar dacă mai apoi ne-am mutat la oraș familia noastră a participat activ la viața parohiei Profetul Samuil din orașul Focșani. De mici copii țineam posturile, ne spovedeam și ne împărtășeam.

Cum ați trăi ortodoxia în copilărie și în adolescență?

Copil fiind am avut o viață religioasă autentică. Ambii părinți mergeau la biserică, țineau posturile, se rugau. În grija lor fiind făceam același lucru. Mergeam la spovedit, mă împărtășeam regulat, participam la liturghie. În adolescență, pentru că părinții se mutaseră înapoi la țară, nesupravegheat fiind am rărit mersul la biserică, dar atunci când mergeam în vacanță reluam mersul regulat la biserică. Credeam în Dumnezeu, iubeam pe Dumnezeu și credința.

Ce v-a făcut să deveniți preot?

Am avut un model din fratele meu, mai mare cu șapte ani decât mine. Poate și această diferență de vârstă, cu siguranță și felul în care se comporta și cum era privit de toți m-a făcut să îmi doresc să fiu preot. Părinții, apoi, m-au susținut necondiționat. Nu era ușor acest lucru, ținând cont că își câștigau pâinea muncind cu palmele lor. Necesitățile unui elev seminarist erau foarte mari, au fost perioade când nu se mai acordau burse și taxele lunare erau la nivelul unui salariu pe o lună.

Cum ați descrie preoția dumneavoastră?

Am pornit la această slujire cu mari ambiții, cu planuri precise. Pot spune că le-am îndeplinit. Prima parohie a fost una foarte mică, chiar socotită disciplinară în cel timp. Parohia disciplinară era cea în care preoții care făceau anumite nereguli erau trimiși pentru o anumită perioadă de timp, drept pedeapsă. Am slujit la acea parohie, din satul Prahuda, comuna Paltin vreme de șase ani. Prima parohie este ca prima dragoste, unică. Este parohia care te formează ca preot. Credincioșii din munții Vrancei sunt recunoscuți pentru credința lor, pentru evlavia lor. Am aranjat zidurile și am luptat pentru a spori credința și râvna enoriașilor. Pot spune că în acești ani doar doi sau trei creștini ai satului nu au devenit apropiați Bisericii, restul fiind creștini activi. Apoi am fost transfertat în orașul Focșani unde am luat în primire o parohie nou înființată, reprezentată de 50 de scări de bloc și un teren pe care se depozitau gunoaie pe care urma să ridic o biserică. De Paștile anului 1999 și până la Sfântul Andrei s-a slujit într-un cort militar, între timp s-a construit Casa de prăznuire ce a ținut câțiva ani loc de paraclis, apoi s-a înălțat biserica, astfel că în 2009 totul a fost gata.

Pe lângă ziduri s-a format o comunitate puternică, vie, dinamică. Era singura comunitate în care se oferea mâncare săptămânal oamenilor nevoiași, singura care avea o foaie parohială săptămânală sau o bibliotecă funcțională. Era parohia cu cele mai multe botezuri din oraș, sau cu cei mai mulți copii care se împărtășeau în mod regulat.

Cum ați ajuns în conflict cu episcopul și clericii BOR?

Conflictul a pornit de la dorința noului episcop, Ciprian Câmpineanul de a prelua spațiul comercial al familiei și de a prelua marfa firmei familiei mele. Cu acestea urma să curăț ”o parte din faptele mele reprobabile”, adică trebuia să mai adaug ceva pentru a fi ”curățat„ de tot de păcate. Am refuzat ferm și de aici a început prigoana. Sancțiunile date, progresiv, din ce în ce mai aspre, nu au fost cauzate de fapte imorale sau necanonice. Motivul invocat pentru judecarea mea a fost intervenția enoriașilor în planul episcopal de îndepărtare din parohie. Protestele au fost cauzate și de dorința credincioșilor mei de a rămâne preotul lor.

Simțiți că ați fost prigonit?

Da, este clar că a fost vorba de prigoană. Episcopul Ciprian și aparatul administrativ au pornit prigoana împotriva mea, încercând să justifice pedepsirea mea, îndepărtarea din preoție și din parohie. Dar a fost vorba de prigoană. A fost un lucru manipulat cu dibăcie. Nu au dorit să își asume acest lucru, de aceea nu au făcut decât să înzărzeze enoriașii. Știau că mă iubesc, înțeleseseră că vor protesta, de aceea au făcut totul pentru a crea tulburarea care să justifice oprirea mea de la slujire.

Care au fost etapele prigoanei?

În prima fază s-a încercat compromiterea mea prin controale foarte dese, realizate în dorința de a descoperi ceva care să justifice pedepsirea. Apoi s-a decis transferarea mea și după protestele repetate și vehemente ale enoriașilor aducerea unui al doilea preot. Am fost îndepărtat de la biserica mea și trimis la mănăstire, după întoarcerea de la mănăstire am fost oprit de la slujire și judecat din nou, condamnat la depunerea din treaptă, sentință care chiar contestată la București a rămas definitivă. Deși pedeapsa era una provizorie, urmând ca după un an să fiu reevaluat episcopul Ciprian a declarat public că ”după trei-patru ani o să îl pun eu unde o să vreau”. Intenția, din punctul meu de vedere a fost aceea de a mă rupe pentru totdeauna de enoriași și de slujire.

Ce trăiri ați avut când ați aflat că sunteți îndepărtat din biserica ctitorită?

A fost un șoc foarte mare. Și acum sunt rănit sufletește când trec pe lângă biserică și nu am voie să intru înăuntru. Spuneam undeva că este sentimentul că am un copil pe care nu mai am dreptul să îl văd.

Care au fost reacțiile oamenilor? Ale preoților?

S-a întâmplat după cuvântul Scripturii: ”bate-voi păstorul și se va risipi turma”. O parte dintre credincioși au căutat alți duhovnici și merg la alte biserici, o parte au rămas la biserică devenind fii duhovnicești ai noilor preoți și o parte mi-au rămas fii duhovnicești. Eu îi iubesc la fel de mult pe toți și le respect decizia.

Preoții activi au ales ceea ce a fost bine pentru ei. Deși cei mai mulți empatizează cu mine și sunt de acord cu ceea ce am făcut mimează ascultarea de episcop ce le asigură slujirea în parohiile lor. În general, în public preferă să mă evite dar când ne întâlnim în particular sunt foarte deschiși. E o atmosferă de frică, soră cu teroarea între preoți. Le e frică de episcop și le e frică unii de alții. Preoții pensionari sunt mult mai relaxați iar cei ieșiți din sistem sunt foarte deschiși la colaborare.

Care a fost starea la care ați ajuns în urma prigoanei?

Din punct de vedere spiritual a fost foate greu de suportat șirul de șicane ale episcopului și administrației episcopale. A fost o perioadă foarte grea, doar sprijinul familiei făcând-o suportabilă. Au fost multe umilințele la care am fost supus: de la emisiuni televizate realizate conta mea, la 50000 de broșuri tipărite spre a îndepărta oamenii de mine, jigniri și foarte multe minciuni. Atât de multe au fost minciunile încât la un moment dat episcopul s-a încurcat în ele. M-am întâlnit cu mulți preoți, întrebarea lor era cam aceasta: ”Mai poți să zâmbești? Cum ai rezistat la cele întâmplate? Eu eram mort de mult dacă mi se întâmpla așa ceva”.

Din punct de vedere  material a fost mult mai ușor. Deși s-a dorit împingerea familiei mele spre sărăcie am acționat foarte repede, am vândut una dintre mașini și cu banii am făcut un magazin mixt în garajul din fața casei. Din această muncă ne-am întreținut în toată această perioadă.

Ați avut sprijin din partea cuiva în timpul prigoanei?

Dacă atunci când totul era bine aveam zeci de prieteni, de pildă la hramul bisericii mele veneau cei mai mulți preoți din județ, după cele întâmplate un singur preot pensionar m-a sunat din când în când. Restul, sub pretextul să nu ne deranjeze, au evitat orice contact cu mine. Sigur că a fost o lașitate din partea lor. Nu au fost aproape de frică. Le era, și le este teamă de represaliile episcopului.

Ce s-a întâmplat în sufletul dumneavoastră apoi? V-ați pierdut credința?

Nicicum. Credința mea nu depinde de oameni, chiar episcopi sau patriarhi de ar fi. Aș spune că din contră, mi-a sporit credința și nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. Am învățat de mult timp că răutățile oamenilor, oricine ar fi ei, nu au nici o legătură cu Dumnezeu. Răutatea omului este o boală sufletească de aceea privesc cu milă și cu compătimire pe omul care face altui om răutăți.

Ați putea da vreun sfat celor ce se vor confrunta cu asemenea prigoană?

Nu trebuie acceptat nici un compromis de conștiință. Atunci când ești vertical și îți păstrezi scara de valori (creștină), chiar dacă în aparență pierzi de fapt ești un câștigător. Și inversul este valabil: dacă faci compromis de conștiință sau faci rău altor chiar dacă în aparență câștigi, păstrându-ți parohia, ești tot un învins, conștiința, apoi Dumnezeu devenind judecători aspri.

Fără compromis, deci, acesta este sfatul meu.

Apoi oricine ajunge la un necaz, chiar dacă este vinovat sau nu, trebuie sprijinit material și spiritual. La necaz se văd adevărații prieteni. Creștinii nu trebuie să se depărteze de duhovnicii lor, chiar dacă episcopii cer acest lucru. E un lucru nefiresc să te lepezi de cel care te îndrumă spiritual.

Creștinii români trebuie să învețe să se comporte ca niște ființe libere și conștiente de menirea lor. Suntem creați de Dumnezeu după Chipul Său, adică având rațiune, sentiment și voință. Nimic nu trebuie să altereze acest Chip, nici chiar ascultarea duhovnicească, despre care se vorbește atât de mult în Biserica Ortodoxă Română.

Derapajele clericilor Bisericii trebuie  mustrate cu blândețe de enoriași. Abuzurile de orice fel nu poate fi îndreptare dacă Biserica vie nu ia atitudine. Când este vorba despre mărturisirea credinței, despre derapaje morale sau nedreptăți credincioșii trebuie să reacționeze.

Apoi mirenii care activează în Consiliile parohiale, în Comitetele parohiale, în Consiliul Eparhial trebuie să își înțeleagă rolul lor. Ei nu sunt puși formal acolo. Ei trebuie să înțeleagă rostul lor. Spre exemplu Consiliul parohial decide cele ce se vor întâmpla în parohie: de unde se vor aproviziona, unde vor merge fondurile, ce este de renovat sau de construit. Aceste decizii trebuie să aibă și aprobarea episcopului. Dar fără decizi Consiliului parohial nu se poate întâmpla nimic în orice biserică.

Să nu se uite că esența creștinismului este iubirea. Când se iese din iubire, acolo nu mai este Hristos.

Dumneavoastră ați făcut ceva pentru a arăta abuzurile petrecute?

Din păcate influența Bisericii este uriașă. Când cazi în dizgrație ești izolat și vocea ta este acoperită. Am încercat și mă voi strădui în continuare pentru ca nedreptățile să fie descoperite. Doar așa se va putea îndrepta ceva. Am publicat mai multe articole, mai ales pe rețele de socializare, câteva fiind preluate de publicații locale, am dat mai multe interviuri la televiziuni locale și sunt autorul a două cărți care vorbesc despre aceste nedreptăți. Cărțile, publicare anul trecut se numesc: Între Dumnezeu, poporul Său și arhiereu iar cea de-a doua: Un heruvim cu aripile frânte. Din păcate firmele de distribuție a cărții din domeniu și librăriile specializate s-au temut să vândă cartea. Le-a fost frică, un director chiar mi-a spus: „nu vreau să mai pățesc ca ultima oară când vânzând o asemenea carte m-am trezit controlat de poliția economică. Ce mai poți comenta când firme private se tem de puterea ierarhilor BOR?

Dumneavoastră vă temeți?

Mântuitorul a spus: ”Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” Mă redeam un om curajos. Nu eram. Câtăvreme mergi în direcția curentului ești bine. Apoi am văzut că e greu. Nu este confortabil să fii în răspăr față de poziția oficială. Am fost avertizat de la început, de inspectorul bisericesc, despre faptul că nu voi putea lupta cu un sistem. Nici nu am intenționat asta. Mi-a fost indusă, astfel, frica. Mi-a căzut părul din cap, am avut probleme de sănătate. Apoi am înțeles că nu era asta soluția. M-am gândit la strămoșii mei, luptători pentru adevăr și dreptate. Mi-am amintit de timpul de libertate în care trăim. De faptul că suntem toți ființe libere și demne, sau că așa ar trebui să fim. Și astfel am prins curaj. Și m-am simțit liber. Doar după ce am scăpat de frică m-am simțit liber. Frica mă paraliza, îmi altera gândirea, mi-o întuneca. Când am înțeles asta am decis să mă las în mâna lui Dumnezeu. Și am scăpat de apăsare. Acum mă simt, deci liber. Nu îmi este frică.

Am deplină încredere în Dumnezeu și în planul Său cu mine. Încerc să fac cât mai mult bine, să ajut pe fiii mei duhovnicești, să îmi trăiesc cât mai frumos viața.Și, desigur, să mă pregătesc pentru veșnicie.